Poezii și versuri

Poezii pentru copii, pentru elevi, pentru grădiniță, pentru școală... pentru toți, într-un singur loc!

E mult de-atunci... - Şt. O. Iosif

Același loc iubit umbrești
Și-un colț de cer întreg cuprinzi,
Nuc falnic, straja din povești
Deasupra casei părintești
Aceleași crengi întinzi…
De veacuri fruntea nu ți-o temi,
Ții piept când vin furtuni naval
O, de-ai putea să mai rechemi
La poala ta și-acele vremi
De trai patriarhal!
Acel șirag de mândre veri
De cari mi-aduc aminte-abia
Asemeni unor dragi păreri
Ce-au legănat în mângâieri
Copilăria mea…
O, de-ai putea să mai aduni
Alaiul de copii vioi
Ce-n horă se-nvârteau nebuni
Și toamna făureau cununi
Din veștedele-ți foi!
Dar unde-s brudnicii copii
Și unde-s râsetele lor?…
Potecile-au rămas pustii
Si-i năpădit de bălării
Pustiul din pridvor…
De mult s-au risipit și-acei
Bătrâni ce-n umbră i-au stătut
La sfaturi cu părintii mei,
Și frunza ce-o călcară ei
Țarână s-a făcut!
Străjer mare , mai ți-amintești?…
Tu singur, încă neînfrânt,
De-amar de ani adăpostești
Ruina casei părintești
Pe care azi o cânt!

Vor trece ani - Veronica Porumbacu

Nici cupele de-argint nu-mi plac,
nici auritele pocale,
ci dintre toate cel mai drag
îmi e căușul palmei tale.

Vor trece ani. Și-nnoitoare,
cu-aceeași dragoste de fată,
voi bea din palma ta, de care
n-am sa mă satur niciodată.

Pe-același drum, ca la-început
vom dogori mereu la față.
Și-ntâia brazdă-am să-ți sărut
pe-obrazul însemnat de viață!

Dar dacă, în aceeași zi,
mi-ai da să beau din mari pocale,
eu, dintre toate, m-aș opri
tot la căușul palmei tale.

Primăvara - Veronica Porumbacu

Primăvara își scoate cornițele
și sparge subsuorile cafenii ale ramurilor.
Brațele-i cresc,
antene lungi cu muguri în vârf.
Nu se zăresc la prima vedere.
Dar când le prinzi între degete
boturile catifelate,
simți cum se bucură, chiuie,
siguri pe viața lor plină, în curând revărsată.

S-au spart mugurii copacilor.
n-am auzit zgomotul lor.
Mi-au plesnit numai fața frunzele.

Motiv banal de amintire picurată:
noi doi
nu-i mai vedem împreună.

Ecouri - Veronica Porumbacu

Aș vrea să sparg obloanele
să năvălească înauntru lumini nemaivăzute.
Să mă urc în carul mare, și să-l mân, fără cai,
Pe cărări neștiute.
Să îmbrățișez toți copiii de pe pământ.
Să citesc toate cărțile ce-au fost scrise și sunt.
Să leapăd toată frunza ce-am tăiat-o câinilor
în ultimii ani
Să zgâriu tot mucegaiul și cotul să-l simt între golani.
Să sparg temperaturile constante cu aburi de sute de grade.
Să sparg cu pietre inerția din oamenii cumsecade.
Să usuc cu arșița nouă câte lacrimi au curs pân-acum
și să dau la o parte pereții care ne-ar sta în drum.
 
 

Vezi dacă te pricepi la ghicit ghicitori... ghici ghicitoarea mea

X